Witericus

Day 25. Am dormit ca un îngeraș. Poate usturoiul din spaghete, poate ceapa din belșug din salată, dar nu știu decât că m-am trezit odihnit, bun de drum, pe la 6 și ceva. Nimeni din Albergue nu mișca, așa că am pus de ceai și am dat drumul la tabletă. No, bine, lumea e la locul ei, draga mea face chestii frumoase acasă, nu avem nici o urgență cu proiectele, relax.
Pe la 7 și un pic răsare și Daniele, cu bâzâit că sä pornim. Afară e ceață peste oraș, dar cu promisiunea unei zile însorite și calde.
Uite și primele poze după cele 2 zile de ploaie: Castello și piața Sfintei Maria.


Drumul e ușurel și plăcut, când urcând pe dealuri line, când coborând pe văi umbroase de pâraie vesele. Aerul e încă umed de ploaia de ieri și face efecte fantomatice pe un cimitir spaniol tipic. Ăștia nu își îngroapă morții, îi ridică la înălțime, poate ca semn de respect?
20170614_090521
La fel ca în ultimele zile, alaturi de Daniele kilometrii zboară unul după altul și pe nebănuite facem 12 km până la 10 fără ceva. Dăm de un bar, așa că pauză de “collazione”. Desigur, tortilla și zumo de naranja. Pentru ca aseară cina a fost cadou, azi dau eu gustarea. E un aranjament ciudat, în care Daniele nu pare să agreeze sistemul nemțesc, și adoră să facă daruri în special în plăți la masă. Ca să nu mă simt prost, se joacă cu mine de-a echitatea, și îmi propune să îi plătesc eu câte un pincho sau un bocadillo. Un simpatic. Pe avizier la bar un afiș vechi de când lumea ilustrează cu un umor verde-mucegăit stereotipuri de gen machiste tipice unei societăți patriarhale: rugaciunea holteiului. Și anume a holteiului habotnic, ca să zic așa.
20170614_095835
Tortilla asta a fost așa numita tortilla francesa, adică papară pe românește. A mea cu brânză, a lui Daniele cu jambon. Împachetată în jumătate de baghetă de pâine. Așa prezentată se cheamă bocadillo. Amândoi ne uităm cu durere la risipa de pâine și ne rupem din principii, împachetând papara în două și lăsând în farfurie jumătate din baghetă. Eu am primit un semn în plus că exagerez cu mâncatul. Caşul meu a fost de fapt brânză feliată, împachetată în folii de plastic. Eh, una din folii s-a regăsit în papara mea, aproape integral. Mai întâi o bucată mai mare, pe care am extras-o cu surprindere amuzată dintre buze, pe urmă o bucățică mai mică, rătăcită între măsele. Oricum, cred că e ultima tortilla pentru o vreme, în special în satele spaniole.
O luăm din loc energizați și tropăim de zor spre Baamonde, viitorul stop, la 20 km de la pornire. Pe drum o culegem și pe Nicolina, nemțoaică pe jumătate siciliancă, și începem a ciripi cu toții în italiană. Aflăm că ea a rezervat pat într-un loc la 10 km de Baamonde, Albergue privat, mic, cochet, plăcut, la 12 Euro. Sună interesant, pentru că planul nostru de a ajunge la Miraz, finalul de etapă inițial, a fost dejucat de știrea că Albergue de-acolo e închis.
La Baamonde, pauza din nou. De data asta luăm cervesa, la care primim cadou niște pinchos. De data asta, pentru că și Nicolina e vegetariană, surprindem dublu echipa de la bar. Ah, deci farfurioara cu chorizo și bolul cu aceitunas rellenas de anchoa nu merg la chica italiană . Și nici tipul cu bandana roșie nu vrea… Oook, lasă că facem cumva. Și în 5 minute apare nenea pe terasă cu o fafurie întinsă cu salată dreasă cu ulei și oțet și farfurii mai mici cu felii de brânză din alea de senvici. No, nu e cine știe ce, dar măcar s-au străduit.
Pauza ne priește, dar pe la 12 soarele începe să ne săgeteze cu putere. Ne oprim 2 minute la minunea din castan, în fața bisericii din Baamonde, unde un artist a sculptat o Madonna în scorbura copacului, ca să nu îl taie harnicii. Imaginativ băiatul.

Mai umblăm încă un pic și ce ne pică în drum? Semn de Camino. Și ce scrie pe el?
20170614_130057
Pe acolo, încă 99,697 km până la Santiago de Compostella. Adică mai am cam 120 000 pasi din milion. Mult a fost, zice vorba aia.
Camino părăsește șoseaua, spre deliciul nostru, 3 pelerini incinși, obosiți și dornici de poteci umbrite și răcoroase. Următorii câțiva km trec din nou prin sate galiciene, mici, ratacite pe câte o coastă de deal, prin păduri de stejari și eucalipt!?, pe lângă câte o pășune pe care vaci calme pasc într-o lipsă de stres de-a dreptul indiană.
20170614_141914
La un colț de cărare, semn: Witericus la dreapta, 156 metri. Tocmai la timp, obosisem de cald, de 6 ore de drum, de toate. Aflu ca Witericus a fost un rege suev, al unui regat post-roman din secolul 5, care a fost pe urma încorporat în regatul hispanic al vizigoților. De aia galicienii vor și ei independență. La fel ca asturienii, cantabricii și bascii. Ciudată politica asta, în epoca UE, statele-națiune devin anacronisme? Sau e doar o reacție de apărare la UE și globalizarea excesivă?
Locul ăsta e un mic rai. În cafenea cântă într-una formații de muzică folk galiciene, unele cunoscute mie, altele noi, pe care le identific cu ajutorul hotelierei sau ale lui Shazam. Dormitorul e curat și luminos, patul mă îmbie deja la somn dulce. Dar mai am întâi de pus aici rândurile astea, de povestit cu draga pe skype, de mirosit pădurea și de jucat cu 5 mogaldețe torcătoare, mici de doar câteva săptămâni care ocupă curtea din spate a Albergue-ului. Și desigur, cu cele 3 sau 4 adulte din aceeași specie, dacă înălțimile lor cu coadă și mustăți îmi vor permite. Până una-alta, Skype cu Canada și România.
photo_1497447238602
Încet-încet, Camino devine tot mai scurt. 3 zile, probabil. Pe urmă, Finisterra.

Advertisements

Alio, olio e peperoncino.

Day 24. Dimineața e gri, udă și rece. Fără mult entuziasm și preocupați de ploaie, frig și urcușul care se prevede dur și constant pe 8 km, am băut un ceai, am mâncat pachețelul primit cadou la restaurant aseară, am îmbrăcat cu groază costumul cauciucat și am luat-o la deal de la Mondoniedo. A fost un drum într-adevăr solicitant pentru primii 14km. Urcușul a fost oricum altfel decât lin, a fost constant și aspru, pe o vreme rece, cu ploaie și un vânt tăios. Pe culme, unde am mers câțiva km, norii erau la nivelul nostru, așa pot spune cu inima împăcată că am umblat cu capul în nori. Din păcate vizibilitatea era de 20 metri, așa că nu avea rost să fac poze. Ghiceam în depărtare văi verzi și culmi împădurite, cirezi de vaci și sate pierdute în ceața groasă, dar ploaia, vântul tăios și frigul nu îmi lăsau altă alegere decât să plec capul cu ochii la drum, sa strâng din dinți și să pun un pas înaintea celuilalt.
Cu toată dificultatea drumului, ritmul nostru a fost foarte bun. Daniele e un tip foarte organizat, vrea să știe mereu unde se află, pe unde trebuie să o luăm, cât mai avem până la pauza de gustare sau până la final de etapă. Așa că o dată la o vreme, o italiancă subțirică și brunetă, cu părul lins și lung și cu bluza strânsă pe trupul bine făcut, începe să toarcă ferm și liniștitor dîn buzunarul drept al lui Daniele: ventiquatro kilometri, percorso, quattro ore, venti minuti, quindici secondi, velocita, cinque punto sete kilometri al ora. Am ieșit iar în lume după două ore jumătate, care mi-au părut 4. Ud leoarcă, transpirat, dar măcar călduț, poposesc la primul bar găsit în cale, la Gontan. Un ceai cald, ceva napolitane cumpărate ieri de la supermarket și un măr mă pun pe picioare, alături de o pauză desculță de 20 minute.
Pornim din nou, cu speranțe ca-n cântecul lui Cargo, “dacă ploaia s-ar opri…”, pe șosea. Așa, în loc de 38km sperăm să facem doar 32. Și īi facem. Când plouați, când zvântați, când bătuți de vânt. După 28 km găsim încă un bar și ne oprim la încă o pauză. Acolo, proprietara ne dă un pliant de la un Albergue privat, ieftin, care are lavanderie, pentru ca toate schimburile noastre put și/sau sunt ude leoarcä. Ne bucurăm că sună la recepție și ne face chiar ea rezervarea. Ufff, în 5 km suntem curați, uscați, spălați și poate și mâncați. Altă particularitate a noului meu tovarăș de drum e că mâncarea șade la loc de cinste în experiența lui de Camino. Pinchos, bocadillos, tortilla neapărat la prima pauză, cina cu mâncare gătită și vin bun, sunt ingrediente indispensabile pentru parcursul zilnic. De când sunt cu el nu doar ca fac mai mulți km în ritm mai susținut, dar mănânc mai bine, mai mult și mai constant. Mă întreb serios dacă ăsta e un lucru bun, sau încep să iau în greutate. Dar nu am cântar, așa că mä consolez cu faptul că mănânc bine.
Așadar, în Vilalba, cazați la Albergue Castellos, la 2 pași de Castello, o construcție medievală pe care nu am apucat să o vizitez azi, Daniele se propune șef la cucina sau șef cu cina, și pleacă la cumpărat ingredientele. O să mâncăm la cină salată mixtă cu brânză maturată și roșii lângă spaghetti ad alio, olio e pepperoncino, stropite cu un vin roșu local din care Daniele, generos, a adus 2 butelii. Albergue e plin ochi, o trupă de germani conduși de un sicilian au ocupat deja bucătăria micuță si gătesc și ei paste, în timp ce în sala de mese, ospitalierii au organizat degustare de vin și brânză locală. Eu şed în curul meu și beau, mănânc, de nimica nu îmi pasă. Daniele se liniștește singur, când termină germanii de mâncat, ne apucăm de gătit. Pe la 8 va fi gata, că nu e mult de lucru la salată și la paste. Așa și facem, după ce le bem vinul și le mâncăm brânza spaniolilor, ne punem amândoi la treabă. Eu fac salata în 5 minute, Daniele face o tonă de spaghetti, cu pepperoncino din praf, ca nu a găsit ardei iute întreg. Dar merge și așa, cina e un succes, vinul e bun, seara se încălzește, soarele iese din nori. Lumea e un loc frumos când o privești cu burta plină, aghesmuit cu un pic de vin, privind soarele care apune.

150 până la Santiago

Day 23. Am fost binecuvântat încă o dată! Promisiunea de ploaie toată ziua a rămas atât, o promisiune. Ziua a fost rece, vântoasă, numai bună de mers pe jos, pe un traseu lung și solicitant. Daniele îmi spune că în total am urcat 1000 de metri și am coborât 800. Dar parcă am avut aripi la picioare sau vântul ne-a împins din spate ca pe niște veliere. După 37km sunt obosit, dar nimic grav. Seara am avut noroc de o cină frumoasă, la 30 m de Albergue, intr-un restaurant micuț, cu doar 4 mese, ținut de o familie în vârstă. Domnul, serios, cu prestanță, servea la bar, întorcând elegant paharul de bere în timpicioarele ce turna în el. Doamna, ascunsă la etaj, în zona privată a casei până la 8, când se deschide bucătăria, vioaie și grijulie ca o păsărică cu puii ei. Ne-a făcut special paste cu sos de tomate, alcătuit de ea, nu cumpărat din supermarket, și pimientos prăjiți cu sare și ulei. Daniele a încantat-o așa de tare cu complimentele pentru pastele mai bune decât în Italia, că ne-a făcut cadou micul dejun la pachet, în două pungi de hârtie maro. Și flanul cu aroma de cafea! Ce adevărăciune! Și vinul bun, și atmosfera plăcută, și compania interesantă au făcut din experiența una de ținut minte. Mai târziu am aflat ca Mondoniego este un loc incarcat de istorie celtică și şamanică pe care însă n-o să reușesc să o explorez de data asta.
Mâine Daniele propune sa ajungem la Villalba, cu un traseu de 38 km. Și e iar promisiune de ploi. Sa vedem mâine.

Adio, mare. Bun găsit Galicia.

Day 22. Încă o zi fără multe poze. Sunt în pat, cu picioarele în sus după 9 ore încălțat și pe drum. Am bătut ultimii km din Camino pe marginea mării, între Navia și Tapia de Casariego. Timpul a ținut cu noi, cu mine și cu Daniele, noul meu partener de drum, florentin, gentil și apropiat de vârstă cu mine. A fost înnorat tot timpul, răcoros spre rece, surprinzător după ziua fierbinte de ieri. Dar a prins bine, am ajuns fără bătături pe un pod magic, lung de 1km, care desparte Principatul Asturiilor de Comunitatea Galiciei. Ponte de los Santos. Am avut o bătaie de cap să găsim drumul spre pod, pe ultimii 6 km, prost marcați, pentru că podul asta e pentru autostradă, nu pentru pelerini pedestri. Ăia să facă bine să strângă bani de o mașină capabilă sa fuga cu 100 la oră sau dacă nu îs în stare, sa ocolească încă 30km, pe drumul de coastă până la Ribadeo. De milă, s-au îndurat totuși să pună lângă cele 4 benzi pentru autovehicule si 2 poteci de 1 m fiecare, pentru pietonii curajoși să treacă g golful pe sus, pe la 100m înălțime. Speriați de ploaie mai tare ca de pod, am trecut ca vântul și am ajuns la micul Albergue public care era plin. Daniele a găsit un pliant la un hostal, decent și nu foarte scump. De mâine încep ploile și munții. O sa fie greu, provocator, stimulant, dar e Camino. Și provocarea fizică nu e cu nimic mai prejos decât cea emoțională. O să răzbat, o să ajung curând la liman. Finisterra, locul unde se termină pământul și începe altceva. Pe mâine.

This slideshow requires JavaScript.

Revelații, part 2.

Day 21. Deși mi-am propus să plec devreme, cu planul ca sa termin cei 35km ai etapei și jumătate de azi, faptul că am stat pe carte până târziu și răsăritul calm și roz peste palmierii din spatele Albergue-ului m-au ținut pe loc până aproape la 8. Până la Luarca, etapa scurtă, cei 16km au zburat, când cu ochii la frumusețile lumii și la pădurea de frăguțe de pe marginea drumului, când cu mintea la întâmplările extraordinare de ieri.
Mai țineți minte fructul de eucalipt? Uite ce zice în cartea lui Werber:
Cifrele arabe au un înțeles magic, conținut în felul cum sunt alcătuite. O linie orizontală înseamnă legătură, conexiune. O curbă înseamnă atracție, iubire. O linie verticală înseamnă nemișcare, existența în sine. O cruce înseamnă intersecție, alegere, decizie. Așadar, cifra 1 e numărul pietrei, legate de pământ, nemișcata și fixa. Cifra 2, e a plantelor, legate de pământ dar iubitoare de cer și soare, curbate deasupra. Cifra 3 e a animalelor, iubitoare de pământ și de soare, dar neancorate nicăieri. Cifra 4 e a oamenilor, care au puterea de a judeca și lua decizii. Iar eu am primit de la pomul lăudat, un dar, un fruct nu cu una, ci cu două cruci perfecte, una pe față și una pe dos. Inteleg că ieri, pomul m-a binecuvântat cu îndemnul de a lua decizii atât în față cât și în urma mea.
Cifra 5 e a înțeleptului, care e ancorat sus, în cele de deasupra, în timp ce iubește tot ce e pe pământ. Am înțeles că asta mi-aș dori să devin prin deciziile mele. Pentru ca cifra 6 e a iubirii în spirală, infinită, pe care doar îngerii o pot avea. Și eu sunt încă pământean, dacă nu cumva și semnul asta e legat de povestea ascensionare, pe care ne-o spunea Horațiu ieri. Și atunci, poate că am de crescut din 5 spre 6, încet încet. Încă nu am aflat din carte ce simbolizează 7 și restul cifrelor. Dar eroii cărții sunt asemenea mie, îngeri extremiști, neinregimentati, curioși, neliniștiți, dornici sa descopere motivele lumii în care se găsesc, dornici să afle ce se găsește după muntele acela, și după poarta asta, dar după următoarea? Așa că aștept cu nerăbdare să mi se reveleze și alte mistere ale lumii îngerilor și a oamenilor. Cu sentimentele astea în suflet, am trecut printr-un alt oraș maur al Spaniei, Al Munia, și am ajuns pe la 11 la Luarca. Primul moment memorabil al orașului m-a surprins după o curbă, iar zidul de piatră s-a topit brusc intr-o panoramă maiestuoasa a țărmului înalt, căzut în apă mării, lângă o bisericuță mică și albă care refuza să îl urmeze, rezistând pe coamă de secole.


După un ceai și o gustare, am continuat drumul îndepărtându-mă de mare, pe o căldura din ce în ce mai mare, fără însă să pierd marea din vedere. Case vechi și noi, cărări în soarele aspru de amiază, transpirație din belșug, km după km înainte, picioare care încep să sufere de căldura și de oboseală, bătături noi, lipite cu plasturi înainte să devină bășici.
20170610_124553
Și intr-un final, pe la 5 și un pic, izbăvirea! Albergue San Roque, nou-nouț, curat, cu un ospitalero primitor, cu un duș răcoritor și oblojeală cu cremă la călcâie.
O sa ma pun îndată la citit, sunt curios de numa’ ce se găsește în cerul al 7lea, și cum hotărăsc cei de acolo ce karma primește fiecare suflet la naștere, atunci când îl sărută îngerul pe copil și îi lasă amprenta degetului pe buza se sus. Pe bune, găsiți cartea și cititi-o! Și faceți Camino. Pe curând .

Revelații

Day 20. De la Soto de Luina am pornit pentru o etapă scurtă, până la Cadavedo, doar 23 km. Trebuia să ajung până la 4, să găsesc Albergue, să mă leg la un internet, ca să pot participa la întâlnirea despre ascensionare organizată la Casă de Horațiu, unul din cei mai speciali oameni pe care i-am întâlnit.
Drumul a fost frumos, din nou munții și marea își dau întâlnire la fiecare colț al Camino. Dacă zilele trecute m-au însoțit mereu păsările de pradă, șoimi și ulii, azi am avut parte de toate pisicile din lume, în toate culorile și lungimile de blană, de rasă sau comune. Parcă eram supravegheat, să nu cumva să greșesc drumul și să ratez întâlnirea de pe Skype.


Mai pe seară am aflat și că e unul din modurile în care îngerii păzitori au voie să încerce să ne atragă atenția. Foarte interesant! Vă povestesc mai tarziu despre asta, e foarte interesantă coincidența.
Frumos drumul prin păduri de pin amestecate cu eucalipt, de unde am cules asta, fără să știu exact ce semnificație specială va avea mai pe seară.

This slideshow requires JavaScript.


Frumoase și cărările prin pădure, pe lângă pâraie vesele, pe cărări de piatră și pământ, care se întorceau mereu la șosea. 20170609_083301
Cu multă bucurie, am găsit pe marginea drumului fraguteee! Primele fructe comestibile în afară de portocale, culese pur și simplu din natură. Și erau multe!
Așa că m-am servit.
O surpriză frumoasă a fost Playa del Silencio aproape de Novellana. Un loc magic în care pământul se prăvale în mare, izolat și liniștit, în care poți sa uiți de tot și toate. Marea mă chema să rămân, drumul mă chema să plec. Am plecat, cu gând să revin cândva, poate in 2.

Am ajuns repede la Cadavedo, pe la 1 și un pic eram deja în Albergue, meșterind la dușul din singura baie, spre încântarea lui Maite, ospitaliera noastră. Albergue mic, de doar 12 locuri, în care am aflat lucruri interesante despre capătul călătoriei mele. Să vedem, poate iese ceva…
La 4 eram la Meson La Casa Grande, pregătit de întâlnirea pe Skype! Aproape am golit bateria tabletei, ascultând gura cască la discuțiile de acasă. Am primit întrebări bune, care mi-au deschis porțile spre noi înțelegeri despre mine și care se potrivesc mănușa cu drumul de pe Camino.
După ce nu am mai putut ține ritmul cu conversația de acasă, ușor dezamăgit, am plecat la Albergue, unde nu era internet, să citesc dintr-o carte nouă pe care am cules-o de pe raftul cu lucruri care nu mai trebuiesc altor pelerini. E versiunea franceză, cred că originală a Imperiului Îngerilor de Bernard Werber. La 12 nu puteam să o pun jos! Deși pentru că am făcut etapă scurtă azi, mâine vreau sa merg 35km! E fenomenală, aproape literatură ezoterica și inițiatică. Un tânăr moare intr-un accident imposibil, ucis de un Boeing 747 care se prăbușește peste clădirea în care locuia, ajunge înger păzitor pentru 3 suflete și are sarcina sa le ajute să își împlinească rostul în viață și să treacă de pragul de 600, la cântarul judecății Arhanghelilor.
Aici vine misterul semnelor de azi: unul din puținele moduri în care îngerii păzitori au voie să ne influențeze liberul arbitru sunt pisicile. Altul sunt intuițiile și altul sunt semnele premonitorii. De asemenea visele, Azi le-am avut pe toate, și le-am legat de discuția de acasă și de drumul meu prin lume.
Semnul de pe fructul de eucalipt vi-l povestesc mâine, e prea magic să îl pun pe internet în doar 2 rânduri, merită mai mult.
Mulțumesc tuturor pentru ajutor și răbdare, mai ales Adelei, mamei și familiei. Cu drag, Danu.

Curiozități

Day 19. Drumul de la San Martín de Laspra la Soto de Luina a inceput ușurel, cu dealuri blânde și văi largi, împânzite de pueblos, despărțite din loc în loc de păduri de eucalipt, pline de ciripele. Asta mi-a dat o idee de deodorant permanent, ciudat și nu știu încă dacă cu vreun rost. Am luat câteva frunze și am încercat să mă dau cu câte una, ruptă și mototolit, la sub brațe, să mai sting din mirosul greu de transpirație care mă însoțește mereu aproape imediat ce i-au rucsacul pe spate. Transpir mult, și de la căldura și de la efort, iar briza care a bătut azi mai mereu nu a reușit să mă răcorească destul. Mai am câteva frunze în borseta, să vedem…
Nu am avut azi multe de înregistrat, drumul e monoton, întrerupt ocazional de câte o priveliște a oceanului aflat mereu la câțiva km în dreapta mea. Mă cheamă, mă seduce din când în când cu promisiunea unei băi răcoroase sau a unei zile de leneveală pe plajă. Dar drumul vrea în altă parte.


Și nu am de ales, drumul mă cheamă mai puternic acum. Merg km după km, către 37 cred, pentru că o dată l-am trădat, și, de dimineață, mi-am pus în gând să fac pauza de ora 9 pe malul mării, la San Juan de la Arena. Așa că m-am abătut pe șosea, urmărind GPS-ul, cale de vreo 6-7 km. A meritat, una din pozele de mai sus e a orașului, mic și cochet, ascuns intr-un golf care promitea ape liniștite și port sigur pentru vasele pescarilor. Marea s-a ținut de cuvânt, golful era un paradis atât pentru oameni cât și pentru viețuitoarele terestre. Berăria unde am poposit era deja plină de localnici veseli, pe la 10 când am ajuns, care răzuiau de zor lozuri cu speranța de a câștiga cei 7500 Euro promiși în reclama de pe acestea. În timp ce își savurat cafelele și țigările aferente. Vorbăreți, vii, autentici și în același timp trist înduioșători, cu lozurile, speranțele și grijile lor, uitate pentru o clipă la o întâlnire și o cafea. Mulți vârstnici, unii supraponderali, dar totuși bucuroși ca sunt vii, ca viața e frumoasă chiar dacă nu au câștigat lozul mare și ca soarele strălucește.
Am mai găsit un anunț curios pe o poartă:
20170608_073802
Era liniște în curte, așa că nu am înțeles dacă tăblița mă prevenea că dincolo de gard era un dulău de pază sau mă invita să urechez un teckel prietenos. Am rămas cu curiozitatea nesatisfăcută.
Altă imagine curioasă mi-a trezit interesul pe drum: uite ce isteață rezolvare a problemei șoarecilor din hambar cu grâne și slănină!
20170608_082111
Am crezut inițial că e o raritate, până au început să apară ca ciupercile în fiecare gospodărie, mai mult, unele mai vechi erau plantate pe ceea ce păreau să fie trunchiuri de palmier, mai groase la bază și mai înguste la vârf. Peste ele, câte o piatră plată asigura ca nici cel mai cățărător dintre rozătoare nu era capabil să ajungă la lădoiul cu bunătăți. Poate importăm modelul și la noi?
20170608_120736
Pe urmă o frumusețe de vițelus, cu ochii codați pe jumătate atenți la ciudățenia cu pălărie de peste gard, mozolea de zor niște iarbă, că așa fac vacile mari, uite la mama! Deși mare lucru să fi fost înțărcat deja.
20170608_074239
Păcat de soarta celor mai multe vite din țara asta, exploatate în condiții mizere pentru lapte sau pentru fripturile celor cu două picioare și pălării. La alea nu le-am făcut poze, dar cred ca știți despre ce vorbesc.
Pe la 2, obosit de drum pe asfalt și nehotărât dacă mi-e frig de la vântul răcoros de pe deal sau mi-e cald de la liniștea paradisiaca a satelor din văi, zăresc golful ăsta, și mă hotărăsc ca acolo vreau să poposesc un pic, să le dau picioarelor un răgaz.
20170608_134408
Păcat că restaurantul din poză era închis, aparent pentru un caz de deces, poate al proprietarului, cu un anunț mortuar în geam, sau poate, așa cum am văzut la coborâre, pentru că întreaga localitate era plină de case părăsite sau de vânzare. Aș fi mâncat pe terasa lui, cu priveliștea mării în față.
Am coborât până jos în vale, am regăsit pe neașteptate săgețile directoare pentru drum, și lângă ele, un semn spunând ca la 300 metri la dreapta este de mâncare, de dormit și plaja. Deci, la dreaaapta! Tălpile plângeau deja că se mulțumesc cu un măr din rucsac, un pic de apă și 10 minute fără sandale și ciorapi. Dar, stoice, m-au purtat drumul scurt care se termina pe plajă, la o pensiune care avea și mâncare. Acolo le-am dat pauză, cu mulțumiri că au avut răbdare cu curiozitățile mele. De mâncare, ca de obicei pentru mine, insalata mixta. Saaaau, Tomate Alinado. Cu n de ăla spaniolesc, cu căciulita deasupra. No, române!? Tomate aliniate? 🤔. Chelnerița mi-a promis că sunt “sin carne, sin pescado ” și ca sunt “muy ricas”. No, hai atunci să aliniem tomatele pe gât în jos. A apărut în 2 minute cu o minunăție de salată de roșii în ulei de măsline, botezate din belșug cu usturoi. Care se zice ali în țara asta. No, nealiniate și usturoiate, udate cu o bere, roșiile mi-au asigurat masa de azi, și trebuie să mărturisesc că am folosit toată pâinea din coș să înting ardelenește în sosul de ulei cu usturoi din farfurie. A fost bun.
Ultimii 6 km au fost mai ușori așa, cu burta plină și picioarele mai odihnite, mai ales că Camino a bătut GPS-ul la puncte! Tehnologia mă amenința cu 2 ore și ceva de mers pe ultima parte de drum, cu toate că erau doar 6 km. Mai să cred că urmează ceva Everest mai mic și asturian, de care nu știam. Dar păcăleală, după 1 km în care am urcat de pe plajă, dar nu să îmi scuip plămânii, o săgetuță galbenă, ghidușă, face la mine: psst, psst, lasă prostul de aparat, că nu știe cum merge treaba pe aici, cu pelerinii. Hai la dreapta, prin pădure, pe drumul ăsta la vale, răcoros, lin, de pământ, ce mai, hai la plimbare adevărată. În 40 minute, Camino m-a scos la destinație, la Soto la Luina, unde m-a primit solemnă și ușor sumbră, biserica satului.
20170608_164441
Am găsit și Albergue-ul, nepretențios și plin de fețe cunoscute, cu duș cald și pat primitor, așa că am mai încheiat o etapă din drumul ăsta.
Pe mâine, Camino, pe mâine, dragilor!