Santiago, turism și credință.

Day 28. Azi plec singur la drum, pentru ultimii 5 km din Camino cel oficial. Pentru ca nu e mult de mers, pornesc ușor, pe la 7. Drumul coboară șerpuit de pe Monte de Gozo și în 15 minute reintru în universul acum un pic straniu pentru mine, al marelui oraș. Semafoare la care trebuie să fiu atent, bulevarde largi, noroc că goale sâmbătă la 8 dimineață, autobuze locale, trecători preocupați care răspund surprinși la comunul “Olá! Buenas!” spre deosebire de sătenii întâlniți înainte. Asfaltul nu mai e decorat impresionist de balegă uscată de vacă sau de “măsline” de capră. Răcoare în aer, răcoare în suflet. Oare m-am înstrăinat încă un pic de viața mea de orășean?
După un pic de mers, peste case se zărește turla catedralei. Sunt aproape. Inima tresare, oare Camino va fi la fel după ce ajung în Praza de Obradoiro?
20170617_075804
Ajung la intrarea în orașul vechi, intru prin Porta do Camiño.
20170617_080309
La un colț, fără să realizez, ajung pe latura dreaptă a catedralei. E așa de mare că înainte să îi dau turul, un pic mai târziu, nu îmi dau seama că biserica întâlnită e doar o aripa a acesteia.


Peste drum, o clădire a bisericii, dedicată pelerinilor. Totul în piatră, ordonat, geometric și precis, rece.
În față, un portal ca un tunel dinspre viața naturală spre cea uman recreată, civilizată, “gândită” cu mintea, îmi stârnește intuiția, am ajuns, urmează piața. Ma intorc pe jumătate: să trec, să mă întorc? Trec.
20170617_080929
Intuiția are ca dreptate. M-am învățat cu asta o dată în plus pe Camino. Rar am greșit cărarea, fără să mă uit la hartă sau la GPS. Mulțumesc o dată în plus lui Horațiu că mi-a atras atenția la surprize.
Am reușit, am primit ștampila finală pe carnet, Compostela în latină care certifică statutul meu de pelerin realizat.

Pentru încă câteva ore o să îmi pun pălăria de turist, las rucsacul la poştă în păstrare și merg la muzeu, la catedrală şi prin oraș. Pe urmă, la drum din nou, capătul lumii e la 3 ore distanță.
În muzeu aflu că oamenii locului au început lucrul la monumentul ăsta gigantic din piatră, lemn și aur, la 1075. Sunt acolo dantele din piatră și statui de marmură, picturi aurite, țesături uriașe, obiecte de cult fine, dedicate de zeci de generații de oameni casei unui Dumnezeu uriaș și incomprehensibil. Doar clădirea în sine s-a ridicat în 50 ani. Pe urmă, până la 1211, au lucrat să o facă demnă de casa Dumnezeului lor. Asta în timp ce Apostolul Iacob îi ajuta să scape Spania de mauri, de arabi. L-au supranumit Santiago Matamoros, omorâtorul de mauri, de necredincioși. L-au făcut patronul Spaniei. Asta în timp ce el venise în locurile astea trimis de Isus sa predice iubirea aproapelui, ca pe sine însuși. Piatră e rece, Dumnezeu e foarte sus și răzbunător în casa asta.

This slideshow requires JavaScript.


In muzeu nu am putut face poze,nu e permis. Dar în catedrală accesul e liber, e plin de pelerini și toată lumea face poze. Fac și eu.

Locul ăsta e imens și cu toate astea e plin. Oameni umplu băncile în așteptarea slujbei de amiază și poate a unei cadelnițări cu o cadelniță gigantică, el botafumeiro, care e scos la bătaie dacă cineva e dispus să plătească cei 450 Euro ceruți de biserică pentru ceremonial. Odată era ritualul de binecuvântare zilnică a pelerinilor care au terminat călătoria. Gurile rele zic că de fapt, mai demult, cu mai puține dușuri și mai puțină apa caldă, la amiază biserica prindea un miros insuportabil, așa că înaltele fețe dădeau cu tămâie peste lume, să poată tine slujba fără lipotimii. În mijloc, atârnat de tavan e el botafumeiro.
20170617_110851
Duhovnici din 2 în 2 metri, în toate limbile internaționale, cozi interminabile la mângâiat umerii statuiei apostolului și la cripta cu moaștele, murmur constant al pelerinilor, întrerupt de agenții de securitate cu un “Silencio, por favor!” repetat periodic și insistent. Și blițuri de la telefoanele mobile, deși sunt peste tot anunțuri cerând ca acestea să nu fie folosite. Începe să îmi miroasă a turism religios. La magazinul oficial al catedralei ma simt ca în orice magazin de suveniruri pentru turiști. Gablonțuri,căni de cafea, icoane pe lemn cu imaginea listata color pe abțibilduri, cruci și artefacte artizan placate cu aur la preț de unicate.
Cu greu găsesc ceva de dus acasă, la familie.
Orașul e deja împânzit de turiști și pelerini, care sosesc în piață care în grupuri cântând cu steaguri, care cu autocare cu ideograme asiatice pe parbriz, care în Mercedes 200 SLK cu volan pe dreapta, să își stingă setea de transcendent.

Pe laterala a catedralei, într-o piațetă, un târg cinstit: Obradoiro da Forxa, târg și atelier în aer liber de fierari. Pe soarele necruțător, încing și bat fierul, spre încântarea turiștilor și poate, cu speranța de a face apreciat și răsplătit meșteșugul lor greu și plin de fum și sudoare.
Încep să mă simt străin de lumea asta, noroc cu un mic oser lângă poștă care îmi restabilește pentru o vreme echilibrul emoțional și compasiunea pentru tot furnicarul ce a devenit Santiago în ultimele ore.
Pe la 1, sătul de umblat, îmi scot rucsacul de la poştă, aflu cum fac să fug la capătul lumii și îi dau veste lui Daniele. Dacă ajunge până la 2.30, mă găsește în piață la umbră, lângă portalul de intrare, unde acum un cimpoier galician, un gaitero, cântă neobosit pentru pelerinii care coboară scările spre capătul călătoriei lor.
Umbra îmi face bine, piatra e răcoroasă. Oamenii trec încoace și încolo, care fericiți ca au ajuns, care pierduți cu ochii pe pereți la urmatoarea poză perfectă de dus amintire din călătorie, care spre viitorul popas de masă sau urmând cuminți ghidul turistic, cu căști wireless pe urechi și cu ochii pendulând între harta și punctele de interes indicate de ghid.
Pe când să mă ridic și să pornesc spre stația de autobuze, dau buzna în piață asudați și fericiți prietenii mei. Daniele, Nicolina și Nicola au ajuns azi, Roberto s-a oprit la Monte de Gozo pentru azi. Ne îmbrățișăm încântați de întâmplare și de sincronicitate, și mergem să sărbătorim cu o ultimă masă împreună, în cele câteva zeci de minute pe care le mai am de petrecut aici.
Le fac o poză de sosire în față la catedrală, găsim un bar și ne punem la curent cu planurile de viitor. Nicolina s-ar putea să mă prindă la Fisterra peste câteva zile.
Îmbrățișări, schimb de contacte, un pic de regret și un pic de duioșie, pe urmă am țâșnit. Am 1,5 km de parcurs în 20 minute, ca să prind autocarul spre Fisterra. E deja 3, afară sunt 34 grade la umbră. Ajung, asudat tot, dar tocmai la timp.
Gata, acum am 3 ore la răcoare, pe scaun, să mă împărtășesc cu marea de-a lungul căreia fuge autocarul înghițind km după km. 3 ore de coastă magnifică, însorită, cu orașe și sate mici, cu plaje nu foarte pline de oameni și cu o mare albastră ca un cer senin de vară. Sau invers?
Pe la 6 am ajuns. Capătul lumii.

This slideshow requires JavaScript.


Maine vă povestesc despre plaja din vest, pe care am decoperit-o datorită noilor mei prieteni de la The World Family, o altă Casă de Cultură Permanentă pe care am gasit-o aici, dintr-o altă sincronicitate cu Rosa, o colocatară de la Albergue de Paz, hotelul păcii, unde am adăstat pentru cele câteva zile pe care am să le petrec aici.
14977802698091466710668

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s