Witericus

Day 25. Am dormit ca un îngeraș. Poate usturoiul din spaghete, poate ceapa din belșug din salată, dar nu știu decât că m-am trezit odihnit, bun de drum, pe la 6 și ceva. Nimeni din Albergue nu mișca, așa că am pus de ceai și am dat drumul la tabletă. No, bine, lumea e la locul ei, draga mea face chestii frumoase acasă, nu avem nici o urgență cu proiectele, relax.
Pe la 7 și un pic răsare și Daniele, cu bâzâit că sä pornim. Afară e ceață peste oraș, dar cu promisiunea unei zile însorite și calde.
Uite și primele poze după cele 2 zile de ploaie: Castello și piața Sfintei Maria.


Drumul e ușurel și plăcut, când urcând pe dealuri line, când coborând pe văi umbroase de pâraie vesele. Aerul e încă umed de ploaia de ieri și face efecte fantomatice pe un cimitir spaniol tipic. Ăștia nu își îngroapă morții, îi ridică la înălțime, poate ca semn de respect?
20170614_090521
La fel ca în ultimele zile, alaturi de Daniele kilometrii zboară unul după altul și pe nebănuite facem 12 km până la 10 fără ceva. Dăm de un bar, așa că pauză de “collazione”. Desigur, tortilla și zumo de naranja. Pentru ca aseară cina a fost cadou, azi dau eu gustarea. E un aranjament ciudat, în care Daniele nu pare să agreeze sistemul nemțesc, și adoră să facă daruri în special în plăți la masă. Ca să nu mă simt prost, se joacă cu mine de-a echitatea, și îmi propune să îi plătesc eu câte un pincho sau un bocadillo. Un simpatic. Pe avizier la bar un afiș vechi de când lumea ilustrează cu un umor verde-mucegăit stereotipuri de gen machiste tipice unei societăți patriarhale: rugaciunea holteiului. Și anume a holteiului habotnic, ca să zic așa.
20170614_095835
Tortilla asta a fost așa numita tortilla francesa, adică papară pe românește. A mea cu brânză, a lui Daniele cu jambon. Împachetată în jumătate de baghetă de pâine. Așa prezentată se cheamă bocadillo. Amândoi ne uităm cu durere la risipa de pâine și ne rupem din principii, împachetând papara în două și lăsând în farfurie jumătate din baghetă. Eu am primit un semn în plus că exagerez cu mâncatul. Caşul meu a fost de fapt brânză feliată, împachetată în folii de plastic. Eh, una din folii s-a regăsit în papara mea, aproape integral. Mai întâi o bucată mai mare, pe care am extras-o cu surprindere amuzată dintre buze, pe urmă o bucățică mai mică, rătăcită între măsele. Oricum, cred că e ultima tortilla pentru o vreme, în special în satele spaniole.
O luăm din loc energizați și tropăim de zor spre Baamonde, viitorul stop, la 20 km de la pornire. Pe drum o culegem și pe Nicolina, nemțoaică pe jumătate siciliancă, și începem a ciripi cu toții în italiană. Aflăm că ea a rezervat pat într-un loc la 10 km de Baamonde, Albergue privat, mic, cochet, plăcut, la 12 Euro. Sună interesant, pentru că planul nostru de a ajunge la Miraz, finalul de etapă inițial, a fost dejucat de știrea că Albergue de-acolo e închis.
La Baamonde, pauza din nou. De data asta luăm cervesa, la care primim cadou niște pinchos. De data asta, pentru că și Nicolina e vegetariană, surprindem dublu echipa de la bar. Ah, deci farfurioara cu chorizo și bolul cu aceitunas rellenas de anchoa nu merg la chica italiană . Și nici tipul cu bandana roșie nu vrea… Oook, lasă că facem cumva. Și în 5 minute apare nenea pe terasă cu o fafurie întinsă cu salată dreasă cu ulei și oțet și farfurii mai mici cu felii de brânză din alea de senvici. No, nu e cine știe ce, dar măcar s-au străduit.
Pauza ne priește, dar pe la 12 soarele începe să ne săgeteze cu putere. Ne oprim 2 minute la minunea din castan, în fața bisericii din Baamonde, unde un artist a sculptat o Madonna în scorbura copacului, ca să nu îl taie harnicii. Imaginativ băiatul.

Mai umblăm încă un pic și ce ne pică în drum? Semn de Camino. Și ce scrie pe el?
20170614_130057
Pe acolo, încă 99,697 km până la Santiago de Compostella. Adică mai am cam 120 000 pasi din milion. Mult a fost, zice vorba aia.
Camino părăsește șoseaua, spre deliciul nostru, 3 pelerini incinși, obosiți și dornici de poteci umbrite și răcoroase. Următorii câțiva km trec din nou prin sate galiciene, mici, ratacite pe câte o coastă de deal, prin păduri de stejari și eucalipt!?, pe lângă câte o pășune pe care vaci calme pasc într-o lipsă de stres de-a dreptul indiană.
20170614_141914
La un colț de cărare, semn: Witericus la dreapta, 156 metri. Tocmai la timp, obosisem de cald, de 6 ore de drum, de toate. Aflu ca Witericus a fost un rege suev, al unui regat post-roman din secolul 5, care a fost pe urma încorporat în regatul hispanic al vizigoților. De aia galicienii vor și ei independență. La fel ca asturienii, cantabricii și bascii. Ciudată politica asta, în epoca UE, statele-națiune devin anacronisme? Sau e doar o reacție de apărare la UE și globalizarea excesivă?
Locul ăsta e un mic rai. În cafenea cântă într-una formații de muzică folk galiciene, unele cunoscute mie, altele noi, pe care le identific cu ajutorul hotelierei sau ale lui Shazam. Dormitorul e curat și luminos, patul mă îmbie deja la somn dulce. Dar mai am întâi de pus aici rândurile astea, de povestit cu draga pe skype, de mirosit pădurea și de jucat cu 5 mogaldețe torcătoare, mici de doar câteva săptămâni care ocupă curtea din spate a Albergue-ului. Și desigur, cu cele 3 sau 4 adulte din aceeași specie, dacă înălțimile lor cu coadă și mustăți îmi vor permite. Până una-alta, Skype cu Canada și România.
photo_1497447238602
Încet-încet, Camino devine tot mai scurt. 3 zile, probabil. Pe urmă, Finisterra.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s