Bunica Maria, Gaudi, și iar, marea.

Day 15. Pornit de dimineață pe răcoare, chiar prea răcoare pentru gustul meu (11 grade în Spania în iunie!?, oare e ceva normal?), trec prin peisaje în care mă simt ca acasă, poate chiar prea ca acasă, cu excepția câte unei biserici pe un vârf de deal, în mod evident neortodoxa.
20170604_075228-02
Nu trece mult și ca să nu mă mai plâng de monotonie, începe o ploaie mocaneasca, care ține într-una după ce trec dealul de la Orena. De data asta îmi trag pe mine echipamentul impermeabil complet, și, în sandale, ciorapi și costum cauciucat, dau vitejește înainte. E deja ora 9 și mă pregătesc de prima pauză de 15 minute. La intrarea în Ciguenza, la balconul de lemn al unei case vechi de piatră, o femeie în vârstă supraveghează drumul. Parcă e una din bunicile noastre de la țară, ochiul și timpanul satului, mă bate un gând. Până să fugă gândul din minte, bunica strigă la mine din balcon: “Cafe, bocadillos! Café? Bocadillos?” Îmi ia 5 secunde să înțeleg că vorbește cu mine, ca n-am făcut nimic rău și că asta e felul ei de a face niște mărunți, din cafea și gustări oferite pelerinilor. Mă cuprinde duioșia, gândul la toate bunicile din lume, grijulii ca nepoții să nu plece flămânzi la drum, și accept.
De 3 Euro, bunica mi-a dat o cafea și un sandwich cu tortilla con patatas, alături de grija pentru mine, că plouă, că de unde vin, că dacă e bună mâncarea, în timp ce fugea din când în când, rotundă, albă și un pic șchiopătând, pe balconul de la etaj să vadă dacă nu mai vin alți pelerini.
Mi-a spus că o cheamă Maria, eu i-am mărturisit că la fel o cheamă și pe mama, am căzut de acord ca e un nume comun, dar frumos. Nici un alt pelerin nu mai trecea pe strada, spre necazul bunicii, a cărei tortilla se răcea încet sub capacul de sticlă termorezistenta. Am terminat bocadillo, am băut cafeaua, și tot nu trecea nimeni să audă invitația bunicii Maria la cafea și bocadillos. Și așa îngrijit își pregătise tinda casei cu fața curată pe masă, și scaune îndeajuns pentru 8 persoane, și cutiuță cu zahăr și șervețele. “Puțini pelerini sunt azi pe drum”, zice ea. Așa e, eu am pornit din Santillana del Mar alături doar de o pereche de spanioli, care, pe când îmi luam rucsacul în spate, cu regret pentru bunica Maria și munca ei, au apărut și ei în poartă, țipurind fericiți “Cafe! Cafe!”. Am plecat împăcat, în ploaia mea și a norilor, lăsându-i în urmă sporovaind fericiți în spaniolă, și pe bunica Maria mai îndestulată cu câțiva bani mărunți.
De aici, în încă 2 ore, în care a plouat într-una, am ajuns în Comillas, unde am întâlnit cea mai nordică operă a lui Gaudi. Da, înainte de parcul Guell și de clădirile faimoase din Barcelona, Antonio Gaudi a fost contractat de un marchiz bogat din zona asta sa îi proiecteze și construiască un capriciu. La 1885, capriciul à fost gata, iar marchizul a murit înainte să apuce să îl folosească. E un loc frumos, dar după mine un semn clar al unei epoci în care lumea era locul de joacă al câtorva oameni foarte bogați, culți e adevărat, dar total insensibili la suferințele, complexitățile și nuanțele lumii acesteia. Nu ca Guell ăla din Barcelona n-ar fi fost și el un conte, așa ca să înțelegem de ce a plătit el pentru parc.
Vă invit la plimbare prin căsuța de basm a Marchizului de Quijano, în care el n-a locuit niciodată.


Pe când am ieșit din micul palat, ploaia curgea iar șiroaie, așa că am încercat s-o păcălesc la o terasă, cu un ceai cald. N-a vrut să audă. Așa că am luat-o la picior spre următorul oraș, San Vicente de la Barquera, încurajat de promisiunea unei alte bunici care m-a luat la întrebări într-un sat înainte de Comillas, că peste câțiva km am să pot să las asfaltul sa meargă în drumul lui și eu o s-o pot tăia pe plajă până la San Vicente.
Și bunica asta a avut dreptate, e mult mai bine in picioarele goale pe nisip, decât în sandale și ciorapi leoarca pe asfalt. Am găsit o minune ( de fapt vreo 2 care nu comunicau din păcate una cu alta) de plajă, cu o mare vie și tumultuoasa, care m-a făcut să uit de oboseala din picioare, umezeala de pe spate și din pantaloni și să sar bucuros dintr-un picior în altul la câte un val mai nărăvaș care se năpustea la pantalonii mei.
La intrarea pe prima plajă, 2 căței așteptau cuminți ca stăpânul să își spele nisipul de pe picioare. Unul dintre ei era absolut uimitor. Când sa-le trag în portret, ghici ce? Naaah, nu vrea și pace. Cam atât am reușit sa prind din fața lui, mortal împărțită în alb și negru.

This slideshow requires JavaScript.


Ca să închei pe azi cu optimism, marea, pământul și lumea au fost îngăduitoare cu mine, plimbarea a fost grea dar plăcută, iar cea mai plăcută a fost ultima imagine din setul de mai jos, cu firma Albergue-ului El Galeon, unde m-am cazat, dusat și mă odihnesc scriind aceste rânduri.

Mâine încerc o etapa și jumătate, simt că e vremea să pun la bătaie mușchii nou câștigați pe drumul de până acum. Pe curând!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s