Camino nu se termină niciodată

Day 31. Luna s-a încheiat. Pe azi, planul e să fac un drum până la far, ca să închei după ritual, aprinzând ceva din lucrurile mele din trecut. Și ca să nu uit cum e cu mersul pe jos, nu vreau să pierd obiceiul ăsta, cred că îmi face tare bine. Inițial am crezut să ard o scrisoare, pe care să înșir chestii de care nu mai am nevoie înăuntru. Până azi nu am găsit cum și ce să scriu, așa că pun cu mine în plasa de bumbac de la Ecovizio deja gri după atâta purtat, un tricou. Unul anume, purtat intr-una de câțiva ani, cu mândrie și poate cu un pic de prejudecată, ca să zic așa.
De dimineață, cu soarele răsărind în stânga mea, dinspre continent, o iau pe lângă munte. Ar trebui să ajung aici:
20170616_215743
Pe drum ma simt iar ca pe Camino, deci e semn că încă nu am terminat drumul. Nu sunt decât 3 km, așa că ajung repede. Ma întâmpină pe drumul spre far, pe o alee inver înverzită doi iepurași. Stau și se uită cuminți la mine cum ma scotocesc după telefon, la 3 metri de mine, curioși de creatura asta ciudată cu pălărie de paie pe cap. Și când reușesc să pornesc camera, țuşti în desiş. Stau acolo pitiți, și mă pândesc, oare ce urmează? Fac o poză, poate reușiți să îl vedeți și voi pe unul din ei, deși sunt asa de bine camuflați că doar diferența dintre trupul gri-maroniu și urechile albe se zărește dintre tufele de iarbă.
20170620_085329
Semn bun, zic eu, spiritele ma veghează pe drum. Farul e la câțiva metri, geometric, uman, puțin straniu în peisajul ăsta sălbatic de început de lume. Sau de sfârșit, for all that matters.
20170620_085515
Lângă far, o stelă care marchează km 0 al drumului. Aici începe tot, îmi zice ea, nu doar se termină Camino. Semn bun pentru ritualul care se conturează încet încet în mintea mea.
20170620_085529
Încep sa cobor pe o cărare desprinsă parcă din oricare din etapele mele de pe coasta cantabrică. Stâncoasă, cu tufe țepoase de un fel de jnepeni, abruptă și batută de o briză puternică în strălucirea răcoroasă a dimineții.
Încep semne de alte ritualuri de încheiere, mai întâi câte unul, apoi zeci.


Un semn strigă tare că nu e permis focul aici. Întâi zic în sinea mea – dada, sigur, și toți aia, mii, zeci de mii care au trecut în secole pe aici? Pe urmă văd poze mici ascunse în tufe, haine și încălțăminte legate de tufe sau de bețe, un bocanc de bronz, rămas pe o piatră, semn al efemerului și al perenității acestui ritual de trecere, și mă răzgândesc. Vântul e puternic, ar putea da foc și vegetației, care e de fapt scopul meu? Vreau să las în urmă lucruri și gânduri și emoții care nu îmi mai ajută pe drum. Pe drumul care începe la km 0. Nu o sa aprind nimic, o să las vânturile, soarele, ploile și furtunile capătului ăsta de lume să topească încet, în ritmul natural al vieții 2 lucruri fizice de care nu mai am nevoie și o să mă rog un pic la mare, la soare, la mama pământ, la eternul din mine să desăvârșească schimbarea din viața mea, așa cum e menită ea să fie dintru începuturi.
20170620_091111
Am renunțat, să mă ierți fratele meu, după mulți ani, la tricoul primit de la tine, care îmi era tare drag. Ala cu elanul călare pe motor, declamând “Born Free”. Acum simt că e un lucru vechi, obosit de purtat și de soare şi că declarația nu mai e completă în mine. “Be happy, be peaceful, be liberated” e o urare ce mi se potrivește mai bine. Am mai lăsat sub o piatră pălăria de paie ardelenească, ça pe o ofrandă adusă soarelui și mării, pentru că acum nu mai am nevoie să îmi întrerup legătura mea cu cerul.
20170620_091327
Întors spre depărtările albastre, mi-am umplut pieptul de vântul sărat, de lumină și de de căldură și în magia locului și a energiei miilor de suflete care s-au rugat acolo, am plâns și eu. Fie ca toate și toți sa fie fericiți, în pace și eliberați de toată suferința, mânia, primejdia din afară și dinăuntru.

Am încheiat un drum. Am vărsat o lacrimă, am plâns un cântec, am încheiat un doliu. Așa am primit din cartea cu îngeri încă un sfat: am uitat cu toții cum să ne despărțim de oameni, de relații, de trecute sentimente și gânduri, am uitat cum să primim schimbarea. Cu doliu pentru ce a fost. Cu încheieri, și apoi, cu sufletul curățat și împăcat, să pornim mai departe. Camino nu se încheie aici.
Poate că nu se încheie de fapt niciodată.

Advertisements

Încredere

Day 30. Azi prietenii mei de la The World Family nu au deschis de dimineață. E luni, zi de curățenie mare, aflu mai târziu. Așa că înainte de plajă mă opresc la BiblioTaverna, pentru un mic dejun și un pic de scris pe net.
Și aici e o atmosferă specială care pare să merite un pic mai mult timp petrecut decât un mic dejun pe drumul spre soare și mare. Cărți, muzică bună, poze cu călători mai vechi și mai noi, artă și graffiti, decorațiuni cu gust, localnici jucând jocuri de societate. Fain!
20170619_11472820170619_103927
Până mă socotesc eu cu tostada și băuturile, uite-l și pe German, hotelierul meu, care vine să mă salute ca pe un membru de familie ce îi sunt. Îmi spune că e același proprietar la ambele locații și că data viitoare când mai vin, neapărat să merg sâmbătă seară la BiblioTaverna, la Queimada, o petrecere săptămânală.
Gata, hai ca e soarele sus, la plajă!
Pe Mar de Fora e dincolo de orice cuvinte. Marea e mai stârnită de vânt decât ieri, soarele e cald, dar temperatura e plăcută, cald, fără să fie torid.
Mă pun să fac niște poze, deși e puțin cam degeaba, nu e același lucru. Poate un sfert din ce văd cu ochii și cu sufletul ajunge în cameră. Dar nu pot să fac altfel să vă aduc și pe voi aici, măcar un pic.


Pe urmă mă pun pe prosop și pun mâna pe carte. Încep să am una după alta mirări și surprize. Parcă e din filmul meu cartea asta! Interpretări într-o lumină nouă și soluții neașteptate pentru întrebări și apăsări din cel mai adânc și mai ferit colț al sufletului meu.
Zice Werber într-un loc: “On est souvent retenu de trouver la solution parce que notre esprit se cantonne au territoire”. Pentru a înțelege sistemul trebuie să te extragi din el.
În alt loc descrie un experiment de psiho-sociologie, dacă există știința asta, petrecut la Nancy în 1989, în care în condiții de neîndestulare, o comunitate de șobolani de laborator se diviza întotdeauna în aceleași proporții: 2 exploatatori, 2 exploatați, un autonom și un suferind, oprimat de toți. La fel în 6 șobolani ca și în 200. Aceeași proporție. Trageți voi concluzii despre similarități cu societatea pe care am construit-o noi, în paradigma asta a lipsei. Uite de ce sunt și eu un Autonom, un Anarhist of sorts, un Agnostic, mai degrabă spiritual și mistic, dacă așa ceva există și un Autodidact.
Alt mesaj plin de miez pentru mine, care îmi dă fiori în timp ce privesc peste marea care se învârtoşează puternică și sigură de ea către uscat. O teorie a unui biolog, Henri Laborit zice că omul pus la o încercare are 3 posibilități de reacție: se luptă, nu face nimic, sau fuge. Lupta e cea mai sănătoasă, zice el, lovitura primită se transformă în lovitură dată. Reciprocitate. Așa nu internalizezi șocul și nu apar boli psihosomatice. Dar există reversul, mereu o să fie unul mai tare care ți-o trage în freză la un moment dat.
Pe urmă, lipsa de reacție, cea mai încurajată atitudine de către societatea modernă. Că nu-i frumos, că nu-i civilizat, că aia, că aialaltă. Și așa în loc să îl confrunți pe cel care îți face rău, pumnul adresat lui îl încasezi tot tu. Ulcer, psoriazis, nevralgii, reumatisme. Primele le-am cunoscut și eu, mai demult. Ca să vezi.
Pe urmă, fuga. Sunt mai multe feluri de fugă: chimică, în alcool, tutun, droguri, antidepresante, somnifere… păcat că felul ăsta de fugă diluează realitatea și puțin câte puțin, individul nu mai suportă lumea normală. Fuga geografică, mai departe și mai departe, spre încă o destinație, spre încă un port de siguranță. Doar că problemele călătoresc și ele cu tine. Se schimbă decorul, partenerul, locul de muncă și colegii, dar e doar un refresh temporar.
Mai e fuga artistică, transformarea furiei, a durerii și suferinței în operă de arta. Carte, film, muzică, tablou sau sculptură. Tot ce nu te lași să spui sau nu-ți permiți să faci, pui în cârca unui unui erou imaginar, care prin catharsis va oferi soluția pentru suferința ta. Și interesant, și pentru alții care au suferit la fel și văd cum personajul le răzbuna afrontul.
Aici mai intră după mine și efortul colosal de a transmută suferința în iubire și în dar. Cred că tot iubire și dar e și creația artistică. Poate nu suntem toți dăruiți pentru asta, dar toți putem să ne cântăm, așa ardelenește, cum spuneau bătrânii mei băgăceni. Mai ales dacă cântarea e de suflet.
După amiaza mi-am petrecut-o scriind din nou 2 articole aici, eram iar în urma cu 2 zile. Între ele am cunoscut un englez bătrân pe la vreo 65, care e motociclist, cântăreț uimitor la chitară, practicant vipassana și strașnic băutor de bere. Pare ca știe sa fugă bine, pe mai multe nivele, nu? Pe Camino, cântă de rupe chitara, meditează și bagă bere grupa mare.
Un moment plăcut a fost revederea cu Nicolina și Nicola, ajunși și ei aici. Le-am făcut cunoștință cu locul și oamenii, am povestit de lume și de Camino și ne-am dat întâlnire pe plajă să privim soarele cum se petrece în lumea celor morți, după credințele din vechime.
E 10 seara. Sunt în pace. Soarele apune maiestuos, marea e măreață și impunătoare, planurile de drum sunt gata, mâine pornesc la drum. Se împlinește luna de când am plecat la drum. David e și el pe plajă, cu toată familia noastră mondială. Îmi împărtășește de-ale sufletului lui, chinuit de apăsări, îi spun că am citit undeva că suntem cu toții niște muñecos rotos, și ca prima sarcină e să ne reparăm, să încetăm să fugim sau să luptăm și să facem exact ceea ce facem acum, să dăruim, să ne dăruim. Nouă înșine și unul altuia. Nu e ușor să dai, uneori te duce la fund dacă nu știi să te reumpli sau să te oprești. Ne îmbrățișăm cu un strop de lacrimă în colțul ochilor. Aveam nevoie de asta amândoi, de îmbrățișare și de susținere. Poate el un pic mai mult decât mine, după lectura de azi.

Am ajuns, aproape am ajuns. Mai am dimineață să împlinesc ritualul de sfârșit de Camino, la Faro de Finisterra, unde pe vremuri pelerinii aprindeau veșmintele de drum și îmbrăcau haine de viață nouă.

Pace

Day 29. Duminică. Reîncep să simt timpul ca o curgere de 7 zile, după aproape o lună de rutină centrată pe Camino. Aseară am ajuns la Albergue după miezul nopții, stârnit de mare și de constelații, și nu am putut adormi până pe la 2. Am citit până când rațiunea m-a tras de mânecă înspre pat. Ca urmare, Duminica m-a prins tot acolo pe la 9. Colegii de cameră se foiau de pe la 7, împachetând rucsaci, pregătindu-se de plecare. Eu m-am pornit pe la 9.30 spre noii mei prieteni de la The World Family, unde am luat micul dejun cu cea mai buna tortilla spaniolă de până acum. Pe urmă, pauză de scris pe blog, povestit cu prietenii, băut o bere și plecat la plajă, la Langosteira, unde am zăcut cuminte la soare și la mare până seara.
20170618_152229
Adică aici. Am făcut și o baie, dar scurtuță, că apa încă e rece în Atlantic.
Seara, întors la bar, am mai avut parte de o cină comunitară, tot pe donații, după care am luat-o din nou să văd cum pleacă soarele spre Soare-Apune.
De data asta, ziua caldă a adus de pe ocean valuri albe de nori care au început sa cuprindă încet pământul, până când toată coasta a fost cuprinsă de ceață.


Am plecat de data asta mai devreme de pe mal, cu gândul că patul e mai plăcut decât ceața. M-a deturnat încă vreo oră aventura îngerilor din cartea lui Werber, însă de data asta am fost mai cuminte.
Sunt bucuros, sunt liniștit și mă pregătesc de o noua zi cu soare la plajă. Mâine stau mai mult pe Mar de Fora, poate reușesc un mic ritual de împăcare și de nou drum, de data asta spre casă.

World Family

Day 28 and a quarter. Am rămas ieri cu povestea la The World Family, așa că îmi pare potrivit să reiau de aici.
Sâmbăta seara, pe la 7, am ajuns la Albergue de Paz, cum spuneam și pentru că duminica mai toate sunt închise pe aici, primul stop a fost la supermarket, pentru provizii. Pe urmă m-am pus la ciugulit niște prostii, să sting foamea, cu planul să caut ceva de mâncare la ora cinei, care aici nu începe înainte se 8.30. Lângă mine se așează o rusoaică, cu care schimb câteva vorbe, și mai la o parte, o brunetă cu chip tipic de spanioloaică, care bea o cafea și trage dintr-o țigară. Când termin mărunțișul cu rusoaica, îmi spune așa, din senin, că mai spre plaja de la ieșirea dinspre nord, e un loc care mi-ar place. Și au cine comunitare pe donații. Hopaaaaa… Asta sună familiar.
Deci, pornesc în căutare. Avea dreptate, nu e chiar la 2 pași, dar e un loc special. David, unul din membrii familiei mondiale mă întâmpină și îmi povestește pe scurt care e treaba. Casa asta primește călători, care au nevoie de casă și masă, are un bar public la parter și camere de dormit la etaj. Am nevoie de loc de dormit? Nu, zic eu, dar îmi e tare familiar conceptul. Știi, Casa de Cultura Permanentă and stuff. No, zice el, ce fain. Bun venit acasă! Stai la cină, nu? Sigur că stau! Încep să cunosc oamenii, câțiva francezi, două slovace, o spanioloaică, un francez călătorit prin România, vreo doi italieni, Mathias, un german care face meditație, și tot așa. Locul e cât se poate de alternativ, te și miri ca funcționează cu autorizație. Înțeleg că odată comunitatea asta locuia pe plajă, la Mar de Fora, în corturi și în saci de dormit, și adăpostea călători prin lume fără bani de Albergue și restaurante. De un an și ceva primăria a decis că nu mai e voie cu cortul și să faci foc pe plaja aia, aşa că câțiva tineri deschiși la suflet și la minte au inventat locul ăsta, unde primesc pe toți cei care înainte dormeau pe plajă. Și trecătorii contribuie cu ce pot. Care cu curățenia, care cu ajutorul la bucătărie sau la bar, care cu bani sau cu mâncare, care cu picturi sau decorațiuni pentru local.


Nu e ușor, zice Omar, un alt membru de bază al familiei, să înveți pe fiecare cum e cu contribuția și cu abuzul în așa fel încât sistemul să nu epuizeze pe nimeni din echipă. Mai ales că oamenii vin și pleacă mereu. Și asta sună tare familiar.
Încep pregătirile pentru cină, așa că mä bag și eu la curățat cartofi. Suntem mai mulți la treabă decât cuțite, dar se rezolva rapid din spatele barului și treaba merge unsă.
La 8.30 se anunță cina, se scot oalele, farfuriile, tacâmurile bar, lumea face șir și 3 dintre noi sunt la servit. Masa e lungă, aranjată rapid de alți câțiva dintre noi, David pune muzica și cinăm. Ce sentiment plăcut, sa fiu acasă la capătul pământului! Pe urmă bem o bere și mergem cu toții pe plajă, la Mar de Fora. E peste peninsulă, spre vest, la ocean. Se cheamă Mar de Fora pentru că e un loc sălbatic, periculos pentru înotat, curenții trag înspre larg, spre afară. Privim în liniște cum soarele pleacă spre tărâmul celălalt, și mă simt în locul și timpul perfect.

Noaptea cade încet, încet, încep sa răsară stele, Carul Mare ne e chiar deasupra, se lasă răcoarea nopții și oceanul se bate neîncetat cu putere de țărm. Sunt acasă.

Santiago, turism și credință.

Day 28. Azi plec singur la drum, pentru ultimii 5 km din Camino cel oficial. Pentru ca nu e mult de mers, pornesc ușor, pe la 7. Drumul coboară șerpuit de pe Monte de Gozo și în 15 minute reintru în universul acum un pic straniu pentru mine, al marelui oraș. Semafoare la care trebuie să fiu atent, bulevarde largi, noroc că goale sâmbătă la 8 dimineață, autobuze locale, trecători preocupați care răspund surprinși la comunul “Olá! Buenas!” spre deosebire de sătenii întâlniți înainte. Asfaltul nu mai e decorat impresionist de balegă uscată de vacă sau de “măsline” de capră. Răcoare în aer, răcoare în suflet. Oare m-am înstrăinat încă un pic de viața mea de orășean?
După un pic de mers, peste case se zărește turla catedralei. Sunt aproape. Inima tresare, oare Camino va fi la fel după ce ajung în Praza de Obradoiro?
20170617_075804
Ajung la intrarea în orașul vechi, intru prin Porta do Camiño.
20170617_080309
La un colț, fără să realizez, ajung pe latura dreaptă a catedralei. E așa de mare că înainte să îi dau turul, un pic mai târziu, nu îmi dau seama că biserica întâlnită e doar o aripa a acesteia.


Peste drum, o clădire a bisericii, dedicată pelerinilor. Totul în piatră, ordonat, geometric și precis, rece.
În față, un portal ca un tunel dinspre viața naturală spre cea uman recreată, civilizată, “gândită” cu mintea, îmi stârnește intuiția, am ajuns, urmează piața. Ma intorc pe jumătate: să trec, să mă întorc? Trec.
20170617_080929
Intuiția are ca dreptate. M-am învățat cu asta o dată în plus pe Camino. Rar am greșit cărarea, fără să mă uit la hartă sau la GPS. Mulțumesc o dată în plus lui Horațiu că mi-a atras atenția la surprize.
Am reușit, am primit ștampila finală pe carnet, Compostela în latină care certifică statutul meu de pelerin realizat.

Pentru încă câteva ore o să îmi pun pălăria de turist, las rucsacul la poştă în păstrare și merg la muzeu, la catedrală şi prin oraș. Pe urmă, la drum din nou, capătul lumii e la 3 ore distanță.
În muzeu aflu că oamenii locului au început lucrul la monumentul ăsta gigantic din piatră, lemn și aur, la 1075. Sunt acolo dantele din piatră și statui de marmură, picturi aurite, țesături uriașe, obiecte de cult fine, dedicate de zeci de generații de oameni casei unui Dumnezeu uriaș și incomprehensibil. Doar clădirea în sine s-a ridicat în 50 ani. Pe urmă, până la 1211, au lucrat să o facă demnă de casa Dumnezeului lor. Asta în timp ce Apostolul Iacob îi ajuta să scape Spania de mauri, de arabi. L-au supranumit Santiago Matamoros, omorâtorul de mauri, de necredincioși. L-au făcut patronul Spaniei. Asta în timp ce el venise în locurile astea trimis de Isus sa predice iubirea aproapelui, ca pe sine însuși. Piatră e rece, Dumnezeu e foarte sus și răzbunător în casa asta.

This slideshow requires JavaScript.


In muzeu nu am putut face poze,nu e permis. Dar în catedrală accesul e liber, e plin de pelerini și toată lumea face poze. Fac și eu.

Locul ăsta e imens și cu toate astea e plin. Oameni umplu băncile în așteptarea slujbei de amiază și poate a unei cadelnițări cu o cadelniță gigantică, el botafumeiro, care e scos la bătaie dacă cineva e dispus să plătească cei 450 Euro ceruți de biserică pentru ceremonial. Odată era ritualul de binecuvântare zilnică a pelerinilor care au terminat călătoria. Gurile rele zic că de fapt, mai demult, cu mai puține dușuri și mai puțină apa caldă, la amiază biserica prindea un miros insuportabil, așa că înaltele fețe dădeau cu tămâie peste lume, să poată tine slujba fără lipotimii. În mijloc, atârnat de tavan e el botafumeiro.
20170617_110851
Duhovnici din 2 în 2 metri, în toate limbile internaționale, cozi interminabile la mângâiat umerii statuiei apostolului și la cripta cu moaștele, murmur constant al pelerinilor, întrerupt de agenții de securitate cu un “Silencio, por favor!” repetat periodic și insistent. Și blițuri de la telefoanele mobile, deși sunt peste tot anunțuri cerând ca acestea să nu fie folosite. Începe să îmi miroasă a turism religios. La magazinul oficial al catedralei ma simt ca în orice magazin de suveniruri pentru turiști. Gablonțuri,căni de cafea, icoane pe lemn cu imaginea listata color pe abțibilduri, cruci și artefacte artizan placate cu aur la preț de unicate.
Cu greu găsesc ceva de dus acasă, la familie.
Orașul e deja împânzit de turiști și pelerini, care sosesc în piață care în grupuri cântând cu steaguri, care cu autocare cu ideograme asiatice pe parbriz, care în Mercedes 200 SLK cu volan pe dreapta, să își stingă setea de transcendent.

Pe laterala a catedralei, într-o piațetă, un târg cinstit: Obradoiro da Forxa, târg și atelier în aer liber de fierari. Pe soarele necruțător, încing și bat fierul, spre încântarea turiștilor și poate, cu speranța de a face apreciat și răsplătit meșteșugul lor greu și plin de fum și sudoare.
Încep să mă simt străin de lumea asta, noroc cu un mic oser lângă poștă care îmi restabilește pentru o vreme echilibrul emoțional și compasiunea pentru tot furnicarul ce a devenit Santiago în ultimele ore.
Pe la 1, sătul de umblat, îmi scot rucsacul de la poştă, aflu cum fac să fug la capătul lumii și îi dau veste lui Daniele. Dacă ajunge până la 2.30, mă găsește în piață la umbră, lângă portalul de intrare, unde acum un cimpoier galician, un gaitero, cântă neobosit pentru pelerinii care coboară scările spre capătul călătoriei lor.
Umbra îmi face bine, piatra e răcoroasă. Oamenii trec încoace și încolo, care fericiți ca au ajuns, care pierduți cu ochii pe pereți la urmatoarea poză perfectă de dus amintire din călătorie, care spre viitorul popas de masă sau urmând cuminți ghidul turistic, cu căști wireless pe urechi și cu ochii pendulând între harta și punctele de interes indicate de ghid.
Pe când să mă ridic și să pornesc spre stația de autobuze, dau buzna în piață asudați și fericiți prietenii mei. Daniele, Nicolina și Nicola au ajuns azi, Roberto s-a oprit la Monte de Gozo pentru azi. Ne îmbrățișăm încântați de întâmplare și de sincronicitate, și mergem să sărbătorim cu o ultimă masă împreună, în cele câteva zeci de minute pe care le mai am de petrecut aici.
Le fac o poză de sosire în față la catedrală, găsim un bar și ne punem la curent cu planurile de viitor. Nicolina s-ar putea să mă prindă la Fisterra peste câteva zile.
Îmbrățișări, schimb de contacte, un pic de regret și un pic de duioșie, pe urmă am țâșnit. Am 1,5 km de parcurs în 20 minute, ca să prind autocarul spre Fisterra. E deja 3, afară sunt 34 grade la umbră. Ajung, asudat tot, dar tocmai la timp.
Gata, acum am 3 ore la răcoare, pe scaun, să mă împărtășesc cu marea de-a lungul căreia fuge autocarul înghițind km după km. 3 ore de coastă magnifică, însorită, cu orașe și sate mici, cu plaje nu foarte pline de oameni și cu o mare albastră ca un cer senin de vară. Sau invers?
Pe la 6 am ajuns. Capătul lumii.

This slideshow requires JavaScript.


Maine vă povestesc despre plaja din vest, pe care am decoperit-o datorită noilor mei prieteni de la The World Family, o altă Casă de Cultură Permanentă pe care am gasit-o aici, dintr-o altă sincronicitate cu Rosa, o colocatară de la Albergue de Paz, hotelul păcii, unde am adăstat pentru cele câteva zile pe care am să le petrec aici.
14977802698091466710668

De pe munte am văzut lumea.

Day 27. Ultima zi de Camino cu drum lung pe jos a început devreme, pe răcoare. Ne așteptăm la 30 și ceva de grade la amiază, așa că vrem sa ajungem la A Salcedo până nu devine imposibil de cald.
Întâlnim pe drum din ce în ce mai mulți pelerini, alt semn că ne apropiem de final. Prietenii italieni sunt niște oameni speciali, ca de altfel toți cei cu care am împărțit drumul. Am luat ceva mai mult în rucsac din ingredientele pentru cina de ieri, sä facem un prânz pe drum, și mă întreabă tot mereu dacă nu mi-e prea greu. Nu mi-e greu rucsacul, pe cât sufletul și inima, la gândul că e ultima zi împreună cu ei, împreună cu km de poteci prin păduri sau pe câmpuri, prin sate sau orașe, cu bătături și mai ales cu mine însumi în liniștea care îmi scoate în față fiecare gând, fiecare suferință, fiecare rătăcire. Ca să le pot cuprinde, înțelege, iubi, ierta și merge mai departe.
Peisajul devine mai lin, cu urcușuri moi, cu drum întins, mai mult asfalt.
20170616_155412
Pe la 11.30 suntem la Arzua. Camino del Norte s-a sfârșit. De acum ne pierdem în fluviul care este Camino de Santiago cel mare, Camino Frances. După sosta de rigoare, a l’italiana, cu mâncare și bere, cu rucsacul ușurat de vreo 2 kg, pornim din nou la drum.
Camino Frances e o potecă largă, mai mereu umbritä, care șerpuiește pentru încă 40 km din sat în sat, până la celebrul Monte de Gozo, muntele bucuriei pelerinilor, care văzând la poale Santiago de Compostella, știu că au reușit. Sfătuit de prietenii mei și de îngerul meu interior, aleg ca la sfârșitul etapei pe jos, la 27 de km de Santiago, să iau autobuzul până la Monte de Gozo. Nu sunt în stare de o zi întreagă într-un fluviu de pelerini, după 800 de km de liniște și oameni rari. Și la număr și la suflet. Ascult, și la 3.50, topit de căldura, redevin persoană civilizată, care pentru 1.5 Euro nu face 20 km pe jos la 4 după-masă.
O zi de mers pe jos egal 25 minute mulțumită bieților dinozauri transformați în petrol, naturii procesate în metal și plastic și unora dintre noi curioși de tehnologie. Decizia de mä întoarce la tehnologie mi-e ușurată de faptul că drumul meu nu se va încheia la Santiago, ci la Fisterra, Finis Terra, locul unde pământul se sfârșește în Ocean. Bucata asta am s-o fac tot cu ajutorul tehnologiei, așa că cei 20 km de azi pot să-i consider un preambul la cea de mâine.
Așadar, cu conștiința împăcată, la 4.30 sunt la Monte de Gozo, unde sunt încă o dată surprins de dimensiunea giganticä a tot ceea ce înseamnă Camino.
20170616_164318
Albergue de peregrinos de aici are 800 – opt sute de locuri! În fiecare zi, în sezon, cel puțin 800 de persoane pornesc de aici pentru ultimii 5 km până la Santiago. Și mai sunt o grămadă de alte locuri de cazare înainte și după asta.
20170617_071446
Cât ține dealul, la vale baracă după baracă pentru pelerini. Acum sunt multe închise, nu e sezonul în plin. Dar în iulie și august îmi pot imagina furnicarul uman de fiecare seară și dimineață.
Profit de pauză să îmi îngrijesc călcâiele crăpate de mersul în sandale pe ultimii 500km, să mai citesc un pic ce fac îngerii în imperiul lor și în sufletul meu, la ce mi-a mai rămas de lepădat în mare începând de mâine seară.

Viva Italia!

Day 26. Mai întâi, trebuie să vă fac cunoștință cu o parte din cele 13 pisici cu nume și cu cei 5 încă nenumiți, care așteaptă stăpâni să le dea nume, ca la Witericus nu pot rămâne.


Niște frumoase și niște jucăuși, completând minunat atmosfera de pe alt tărâm din locul ăsta magic, ascuns la doar 150 m de Camino.
Cu digresiunea rezolvată, să pornim mai departe, de data asta 5 italieni, dintre care subsemnatul declarat adoptat de ceilalți patru. După Nicolina, au mai intrat în echipă Roberto, florentin de 66 ani cu care am mai încrucișat cărări și am mai împărțit Albergues, și Nicola, un student medicinist de la Geneva. No, dacă până acuma am tăcut mult în italiană, de azi nu am mai avut de ales, adoptat fiind și incorporat în echipa roş-alb-verde.
Și ne-am pornit noi harnici pe la 6.30 să ajungem la viitorul Albergue de la Sobrado de Monxes, unde Nicolina ne-a rezervat iar paturi.
Drumul a fost ușurel, cu mult asfalt, dar și cu locuri uimitor de frumoase. M-am simțit de multe ori ca pe dealurile mele de la Băgaci, pe acolo, prin Fäget, numai carul cu bivoli al unchiului Petriucă lipsea.
20170615_140323
Sate mici, de câteva case, ascunse printre pâlcuri de pădure, cărări pietroase spălate de ploi, dealuri nu prea înalte, pe care turbine eoliene se luptau cu norii, sau norii cu ele, așa, DonQijotesc, că tot suntem la el acasă. Un lac cu nuferi infloriți ne-a alinat de căldură, înainte de sosirea în Sobrado.

Trebuie să vă mărturisesc că intrarea în famiglia italiană nu a fost fără urmări. Acuma fac “soste” de 3-4 ori pe zi, să nu obosesc, mănânc cate un pic la fiecare oprire, beau cafe grande con leche, particip la planuri de cină cu spaghetti, salată și vin, nu mai parchez așa, la Albergue public, pe donație ci servesc la privat, cu confort și dotări la bucătărie (altfel nu ies bune spaghetele, zice Daniele). Noroc că tovarășii mei de drum nu sunt niște nababi, așa că alegem hosteluri doar un pic mai scumpe decât cele publice.
În afară de faptul că mănânc bine și trăiesc experiența Camino a l’italiana, așa, mai relax, vorba lui Daniele, în mod frecvent seniorii grupului se ocupă singuri de cumpărături și note de plată, așa că una peste alta, ies mai bine cu banii decât dacă aș opri la donativo și mi-aș rezolva singur hrana. Nemaivorbind că se știu la vin. Ma trezesc diminețile fresh, fără dureri de nici un fel. Aferim și trai neneacă, nu?
În total și azi am făcut 37km, care ne-a adus la sub 60km de final, de Santiago. Pentru că până la cină am avut timp să mă spăl și să mă odihnesc, am dat o tură și pe la mănăstirea cisterciană unde e Albergue pe donații, care sunt fixe de 6 Euro. A meritat vizita, e un loc diferit de ceea ce am văzut până acum, pentru că mănăstirea a fost desființată în 1834 și restaurată abia începând cu 1954. În timpul scurs, natura a început să preia în stăpânire părți din domeniul atât de riguros și de geometric pe care oamenii l-au închinat lui Dumnezeu. E impresionant să vezi că cei reveniți în clădire odată cu munca de restaurare nu au intervenit peste munca naturii, și acum oamenii și plantele și păsările slăvesc împreună divinitatea.

Na, după atâta spirit, a venit vremea trupului să își ceară dreptul, așa că dacă nu am participat la cumpărături, am pus osul la gătit. Daniele m-a lăsat încă o dată responsabil de salată, așa că în 15 minute am fost gata. Câteva măsline, o ceapa roșie, asparagus muguri prefierți, salată verde, ardei roșii copți în suc propriu, niște brânză locală, gata salata.
Am mâncat cu toții boierește, înecând în vin roșu de-acum clasicele spaghetti ad alio, olio e pepperoncino, salata mea și niște înghețată pe băț la desert.
Am făcut și o poză de grup, că trebuie să ne adunăm amintiri despre așa parteneriat.
20170615_200144
Planul pe mâine e să mergem până la A Salceda, cam 12 km pe Camino Frances, pentru ca la Arzuá drumul pe care am mers până acum ia sfârșit. Camino del Norte se varsă în fluviul mare care duce la Santiago. Mai sunt 2 zile de mers.